Televizorul

Drogul zilelor noastre. Trăieşti iubiri pasionale, drame ciudate fără nici o legătură cu realitatea ta, urăşti, vrei răzbunare pentru ceva ce ţie nu ţi s-a întâmplat, admiri ciudaţi care apar pe sticlă într-o poză favorabilă lor, trăieşti artificial prin intermediari. Nici fără el nu poţi, ai impresia că eşti rupt de lume, că o parte din tine ce vrea cancan a dispărut, integritatea ta mintală e pusă sub semnul întrebării, partea care trăieşte dramele sau iubirile altora crezând că se regăseşte în frământarea lor stă în stare latentă iar tu, cu viaţa ta liniară, te plictiseşti.

Am impresia că omul modern are nevoie permanentă de zgomot. Undele sonore înlocuiesc cu brio un partener de conversaţie. MEDITAŢIA solitară e ceva ce se obţine cu greu. Pentru a medita trebuie să trăieşti în interior, ori trăirile noastre sunt exterioare nouă. Cred că aşa cum plătim pentru ca altcineva să se roage pentru noi, aşa am vrea să plătim ca altul să mediteze pentru noi. Şi apoi ne plângem că ne plictisim, că viaţa nu-şi are rostul, că nu e aşa cum ne-o dorim, veşnic nemulţumiţi, dar noi nici măcar nu ne trăim viaţa, doar punem etichete pe ceva exterior nouă.

Acum citesc „Inteligenţa, reacţionează creativ la prezent” scrisă de Osho. Nu pot afirma că înţeleg tot ce scrie acest om, dar, dacă disec unele afirmaţii ale lui, care sunt mai aproape de gradul meu de înţelegere, consider că are dreptate. Ne-am îndepărtat de ce suntem în realitate, puritatea începutului a fost copleşită de influenţele prezentului şi am ajuns să gândim în şabloanele impuse de societatea în care trăim. Nu mai judecăm cu mintea noastră, cu sufletul curat şi pregătit mereu pentru noi experienţe, ci tot ce se întâmplă în jurul nostru este suprapus peste şabloanele deja acceptate de minte. Se încadrează, e bine, nu se încadrează, e rău deci trebuie să răspundem. Cu cât şabloanele sunt mai bine preluate de creier cu atât răspunsul e mai dur. Judecăm prezentul prin prisma trecutului şi uităm să trăim. Reacţia noastră la oamenii din jur este dictată de experienţele noastre trecute, sau experienţele altora acceptate de minte ca fiind reale şi atunci totul se transformă în ofensă, totul ni se adresează, toţi sunt interesaţi de noi, chiar şi o singură afirmaţie banală de genul afară e frig se poate transforma într-un atac la persoană. Ce a vrut să spună, că nu sunt îmbrăcată adecvat, că nu are maşină şi a mers prin frig, că e invidioasă că eu am haine, sau maşină sau o circulaţie periferică mai bună şi frigul nu-l resimt cu aceaşi intensitate, paranoia e doar la un pas, iar eu, centrul universului atrag atenţia tuturor, toţi n-au altă grijă decât să mă atace. Grea boală, dar răspândită, sigur, cu diferite intensităţi, dar la fel de nocivă. Se accentuează cu trecerea timpului şi cu scăderea rezistenţei psihice la problemele pe care singur ţi le produci.