A fi pe cale.

Acum ceva timp în urmă simțeam o nevoie acută de a distruge tot din jurul meu, sau, pentru a nu purta răspunderea unei mini apocalipse de apartament, doream o distrugere majoră, exterioară, care să determine un nou început. Aveam senzația unui capăt de drum, a unui impas din care nu știam cum să ies.

Doream o distrugere materială pentru că aveam impresia că stagnarea s-a produs undeva într-un plan material al existenței mele. Era mai lejer așa, este mai ușor de gestionat o pierdere materială, decât asumarea unei realități care, prin acceptare, ar determina schimbări majore în toate domeniile vieții personale.

Uitându-mă în jur realizam că nu era  nevoie de o apocalipsă, lucrurile adunate, puține de altfel, se distrugeau și singure, prin simpla trecere a timpului, deci stagnarea era la un alt nivel.

Așa am început să caut și astfel a început drumul meu spre acasă, orice ar vrea să însemne acest lucru.

Mulți au numit această căutare a fi pe cale, au explicat-o și descris-o în fel și chip, toate adevărate și false în același timp. Fiind trăiri personale nu se potrivesc oricui și nici aplica în orice situație, de aici și neînțelegerile ce pot duce la așa zisa sminteală de care se tem preoții.

Uneori drumurile se intersectează pentru a ne ajuta, alteori ne despărțim pentru a experimenta singurătatea, apoi ne întoarcem, de parcă trecutul ar putea fi retrăit cu aceeași inocență a începutului, sau, pur și simplu, ardem etape, neînțelegând că experiența căpătată pe drum e la fel de importantă ca și țelul propus.

În drumul meu au apărut și primele halte, inforenergetica, apoi reiki, primii companioni dar și primele examene.

Despre acest drum vreau să vă vorbesc, așa cum l-am înțeles eu, un om obișnuit, format pe vremea când religia mai era încă un opium al popoarelor și care, la orele de filosofie, dormea la greu.

Nu am ajuns la capăt, așa că povestea se va scrie singură.