Intransigența, calitate sau defect?

INTRANSIGÉNT ~tă (~ți, ~te) și adverbial Care nu admite nici o concesie sau nici un compromis; consecvent în acțiuni și în convingeri; inflexibil. /<fr. Intransigeant.

Într-o lume alb – negu, intransigența e o calitate. Într-o lume a nuanțelor de gri e un defect.  Lumea ta ce culoare are?

A încerca să șablonezi trăirile te lipsește de însăși trăirea clipei.

A răspunde stimulilor din mediu în același mod, e contraproductiv, viața inseamnă schimbare, mișcare continuă, adaptare. Mă uitam la personajele din filmele englezești, înghețați în concepțiile lor de ființe superioare prin datul nașterii, enervanți prin simpla prezență, desuete într-un peisaj contemporan, dar perfecte pe fundalul secolului XVIII! Adaptare sau dispariție, lege universal valabilă indiferent de regn.

Asta nu scuză corupția, concesia aducătoare de venituri suplimentare, compromisurile acceptate pe principiul mâinilor care spală fața. Și iarăși vorbim de nuanțe.

A fi intransigent în aplicarea unor principii în care tu crezi și pe care le consideri bune ar putea fi considerat, la o primă vedere, o calitate, dar cine stabilește ce e bine, tu, care impui schimbarea, sau cel asupra căruia acționezi? El ce părere are? Cine acceptă binele cu forța? Oare nu e o încălcare a liberului arbitru? Dacă cel asupra căruia îți manifești bunăvoința se lipsește de ajutorul tău “dezinteresat”, vei ști să te oprești? Sau în virtutea renumelui tău de intransigent vei continua?

Același lucru este valabil și în propriul caz. A fi intransigent cu tine însuți poate fi o calitate când ai un program de urmărit, un target, dar contraproductiv când ținta este iluzorie și tu nu ești capabil să armonizezi capacitățile tale cognitive cu realitatea.

Calea de mijloc, ce e mult sau prea puțin strică!