Părinți versus copii, sau cum reușim să (ne) distrugem din prea multă iubire.

În călătoriile mele am întâlnit și tineri care, priviți cu superficialitatea caracteristică zilelor noastre, păreau realizați, capabili să-și gestioneze problemele emoționale sau de serviciu, integrați în cotidianul trepidant. Când m-au lăsat să văd ce e dincolo de competența afișată, am găsit niște copiii speriați, trăind o viață pe care nu o considerau a lor, marionete manipulate prin șantaj sentimental de către părinții iubitori, prinși într-o capcană din care nu știau cum să scape.

Rădăcinile durerilor de azi ar trebui căutate în copilărie.

Când ești mic părinții sunt întregul tău univers. Ei sunt sursa ta de mâncare, liniște, informații, gravitezi în jurul lor și în tot ce faci aștepți aprobarea lor, știind că orice s-ar întâmpla ei vor fi alături de tine. Nu contează cât sunt de buni sau grijulii, pot fi chiar tirani, sunt părinții tăi, fundalul pe care îți creionezi primii pași.

Ca părinte, când te vezi reflectat în privirea mirată a copilului tău, te simți părtaș la Creație. Ai în fața ta o ființă ingenuă, un aluat pe care te simți dator să-l modelezi, șansa unui nou început.

Vrei să realizezi prin el toate visele tale, să devină el tot ce nu ai reușit tu să fii, să aibă el ce nu ai avut tu, nu contează dorința puiului de om, chiar dacă ”puiul” e om în toată firea.

Părinții ar trebui să știe că viața nu poate fi trăită prin alții, ce face copilul tău nu va acoperi neputința ta la o anumită vârstă, posesiile copiilor nu vor estompa durerile lipsurilor materiale din alte vremuri. Te vei mândri cu ce a facut, cu ce a ajuns, dar te întrebi dacă e fericit? Oare asta și-a dorit? A fi Cineva, dar fără ca acest lucru să fie bucuria sufletului tău, e suficient? A merge la un loc de muncă 12 – 14 ore pe zi, chiar dacă e super plasat în lanțul trofic al rechinilor din economia actuală, poate să panseze durerea unui om ce se simte sclav în multinațională?

Se zice că e mai bine să-ți plângi de milă într-un BMV, așa o fi, dar mai bine vesel cintezoi, cu 1 leu 50 în buzunar pentru maxi-taxi, tot acolo vei ajunge, dar starea de spirit va fi alta.

Copiii, înconjurați de dragostea posesivă a părinților, se simt datori să le satisfacă dorințele, iar dacă ajung la saturație și vor să scape din capcană începe șantajul mai subtil sau mai grosier: Cum poți să-mi faci așa ceva, cât m-am sacrificat eu pentru tine, câte am făcut, îndurat, luptat, cheltuit, înghițit,... etc. și tu, nerecunoscător nu apreciezi! Nu mi-am luat serviciu ca să te cresc! sau Am renunțat la studii ca să te cresc! sau  Nu am pus în gură nimic ca să ai tu! și tot așa, până copilul, amețit de vina inoculată, pe care nu o simte ca fiind provenită din interiorul lui (și iar se crede un nemernic, că nici nu pricepe cu ce a greșit, sau nu înțelege de ce trebuie să se simtă vinovat), tace, acceptă, își duce mai departe surogatul de viață, așteptând să treacă toate, sau el înaintea tuturor.

Mai sunt și cei curajoși, le mulțumesc părinților pentru tot și, fără să se lase influențați de lamentațiile acestora, își trăiesc viața așa cum vor, indiferent dacă vor fi considerați de mahala ajunși, boieri sau neica-nimeni.  Eticheta ce o vor purta pentru independența lor afișată va fi Copiii ingrați, nerecunoscători!

Dacă părintele a ales să renunțe la serviciu pentru a-și crește copilul de ce trebuie să se lamenteze cu sacrificiul făcut? L-a obligat cineva? Nu s-a gândit atunci că nu va aduna ani pentru pensie? Oare părinții care mergeau la muncă și își creșteau și copiii nu aveau și ei partea lor de suferință? Ce e mai bine, să fii alături de copilul tău când face primii pași sau să-ți povestească Doamna de la creșă cum a mers ăla micu? Să te trezești dimineața știind că vei avea grijă de copiii tăi toată ziua, sau că trebuie să-i îmbraci, hrănești, cari la cămin, alergi la locul de muncă, de la locul de muncă, la piață, să iei copiii de pe unde i-ai lăsat, să faci mâncare, curat, spălat, îmbăiat copiii, culcat copiii, pregătit tot și toate pentru a doua zi, apoi să cazi ruptă de oboseală că mâine începe o nouă zi identică?

De ce trebuie să se simtă copilul dator pentru indiferent care alegere a părinților lui?

Dacă părintele nu a făcut școală, indiferent care, pentru a deveni indiferent ce, care e problema copilului? Dacă el va ajunge un doctor acrit, ce nu suportă sângele, sau îi place mai mult să picteze și merge la spital ca și cum s-ar duce la ghilotină, părintelui i se vor completa studiile? Mă scot din sărite părinții, în general mame, care cotcodăcesc importante: Anul acesta vom da bacalaureatul! Nu vom da, va da, este examenul copilului, dacă îl va lua sau nu, e problema lui, nu este mai puțin copilul tău indiferent de rezultatul de la bac.

Copiii frustați, părinți la fel.

Ați fost la circ? Ați văzut trapeziștii cum zboară pe sub cupolă? Curajul lor este dat și de siguranța oferită de plasa întinsă aproape de sol. Plasa nu le spune ce și când să facă, dar îi prinde ori de câte ori cad.