Mândria

Nimic din ceea ce suntem sau avem nu este al nostru. Suntem scânteie Divină într-un corp material făurit din două celule, în urma unei alchimii fantastice. La datul nașterii am primit o serie de calități și defecte. Ne-am născut într-o familie și nu în alta, într-un neam, popor, țară și nu aiurea și toate acestea ne vor marca traiectoria în viață. Nimic nu a fost creat de noi. Ce ne aparține nouă este doar modul în care ne-am raportat la stimulii din mediul exterior. Aici intervine liberul arbitru, fiecare alegere determinând o anumită reacție, fiecare reacție determinând o nouă alegere.

Atunci când mă mândresc cu frumusețea, inteligența, neamul din care fac parte, de fapt cu ce mă mândresc? Ce merit am eu că sunt frumos, sau inteligent, sau că aparțin unui neam de soi? Dacă lauda se referă la cine știe ce posesiuni materiale, ce merit am că le-am obținut?

Pentru că suntem în zodia minții, să analizăm inteligența. Când s-a auzit primul scâncet al unui copil, nu cred că a reușit careva să-și dea seama, după octavele acoperite, cât e de inteligent. Mai este obiceiul ca la botez pruncul să aleagă dintre mai multe obiecte unul singur și, în funcție de ce a ales, părinții, nașii, să brodeze o previziune cu referire la caracterul puiului de om sau meseria spre care va avea înclinații. Inteligența începe să se manifeste și, implicit, să poată fi cuantificată, pe măsură ce acesta dezvoltă relații cu mediul ambiant și cu persoanele cu care intră în contact. Deci diamantul brut primit prin datul nașterii se cizelează prin trăire în lume. În funcție de stimuli va fi și răspunsul. Și acum să analizăm, e meritul meu că rezultatul combinației cromozomiale a cărui produs sunt, îmi este favorabil? E meritul meu că m-am născut într-o familie iubitoare sau, din contră, am fost adoptat de animale cu două sau patru picioare?

Să mergem mai daparte. Întâlnim în viață diverse personaje jucând un rol major în tot ceea ce suntem noi, dar e oare meritul nostru că am nimerit în clasa unde predă un profesor eminent ce ne-a jalonat evoluția profesională? E meritul nostru că ne-am născut într-o țară unde învățământul, pe lângă faptul că e gratuit mai e și obligatoriu? Sau, din contră, e vina mea că am nimerit în clasa unui profesor plictisit și acrit de vreme și vremuri? Sau, mai rău, într-un loc unde nu este ce mânca, unde idei precum școală, evoluție sunt utopice, regula fiind supraviețuirea?

Ceea ce ne aparține nouă este modul în care am fructificat atuurile primite, sau, din contră, am reușit să compensăm neajunsurile. Și nici aici nu ne apraține meritul în totalitate, poate am compensat anumite deficiențe prin activarea altor calități primite prin datul nașterii, sau ajutorul ne-a venit în mod nesperat, printr-o stranie coincidență, din partea unui om răsărit la momentul potrivit în calea noastră (dar oare cine ni l-a scos în cale?). Și exemplele ar putea continua.

Mândria apare atunci când sunt separat de Dumnezeu. Dar atunci nu se manifestă sinele ci ego-ul. Evoluția mea mi se datorează mie, eu mi-am creat oportunitățile, eu am valorificat șansele, sunt puternic, deosebit.

Și atunci universul vine și compensează, mândria va fi temperată prin smerenie. Citeam într-o carte scrisă de Luule Wilma, Învață să te ierți, că omul mându este mereu atacat de insecte. Este felul în care natura vrea să-ți spună că oricât de important te crezi tu, un simplu țânțar îți poate face noaptea un iad.

Prin smerenie învățăm că tot ce e creat sau prelucrat de mintea omului e o iluzie, iar noi suntem reprezentarea Divinității în manifestare.

Pentru o mai bună înțelegere vă istorisesc o povestioară citită pe când eram copil prin cine știe ce carte:

Era o dată un om la cules de porumb. Muncea de dimineață și aproape terminase de cules. Pe când se uita la rândurile rămase, pe drumul ce mărginea țarina trecu un om:

-   Bună să-ți fie inima, om bun!

-   Bună ziua și matale!

-   Cu ajutorul lui Dumnezeu, până seara termini treaba!

-  Ba o termin și fără ajutorul lui Dumnezeu, zise mândru gospodarul, cât mai am! Câteva rânduri și soarele încă-i sus pe cer!

-   Atunci rămâi cu bine, să nu te țin din treabă!

-    Mergi cu bine!

Și gospodarul nostru întră în lanul de porumb să-și termine treaba. Dar ghinion, ce-o fi mâncat, ce nu i-o fi priit, că îl apucă o pântecăraie, de nu se putea ține pe picioare, darămite să mai facă și treabă!

Și uite așa omul nostru, de unul singur, a terminat culesul a doua zi!