Autoarea,
provenită dintr-o
familie de oameni de cultură și interesată de propria evoluție spirituală, nu a
fost un maestru inițiat al unei Școli de Mistere, ca atare romanul Leul roșu nu
s-a vrut o lucrare ezoterică, ci o poveste romanțată despre alchimie și
practicanții ei. Dar Leul roșu ajunge să se scrie singur și să aibă o
viață proprie, fiind publicat, apreciat, contestat, retras din librării,
interzis, difuzat clandestin prin metrou fără știința autoarei, pentru a fi
republicat după 40 de ani.
”Şi,
cu toate că eu cunoșteam planul acțiunii, de sub pana mea apăreau fraze
uimitoare la care eu, cu câteva secunde în urmă, nu m-aș fi putut gândi. A fost
ca o sciziune a eului. O parte din mine, imaginația, era captată de niște
imagini, culori, pasiuni și caractere de o bizară veridicitate, de care însă
mintea mea lucidă se îngrozea. „Doamne, ce-i asta? Ce vor zice cititorii?”
Acțiunea
romanului se întinde pe perioada a patru secole și surprinde întrupările
consecutive ale unui spirit, în strădania lui de a obține Elixirul magic,
Piatra Filosofală, Leul roșu, adică Nemurirea și toată știința ce este cuprinsă
în ea.
Povestea începe
în 1535, când în Swandorf se naște Hans Burgner, fiul unui morar pașnic, gras
și distrat și a unei mame capricioase, zgomotoase, insuportabile. Copil fiind, se
simte atras de unchiul Sebastian, pe care îl consideră un fel de vrăjitor. Acesta
îl învață să scrie, să citească, să confecționeze amulete, să facă descântece
și să ghicească viitorul. Și tot atunci, pe lângă o brumă de latină, află și de
Nicolas Flamel și Piatra Filosofală și hotărăște că singurul lucru pentru care
merită să lupți e obținerea Nemuririi și a bogățiilor ce vin din transmutarea
elementelor în aur.
Hotărât să afle
mai multe despre Nicolas Flamel, pleacă la Nurnberg. După lungi insistențe
ajunge ucenicul alchimistului Eduart Anselmus Rochard, urmând a fi instruit “numai în științele acestei lumi (...) și pentru unica și
scurta viață omenească”.
Când realizează
că nu va primi de bunăvoie Nemurirea, își ucide magisterul și-i fură Elixirul
vieții. Dar se întâmplă exact cum fusese prevenit, elixirul obținut prin crimă
îl înrobește, îi deschide vederea asupra planului astral, atrăgând în jurul lui
o sarabandă de arătări, unele mai hidoase decât altele. Moartea îi va fi
violentă, fiind conștient la trecerea prin neființă și păstrându-și amintirile
de la o viață la alta.
Prea târziu
înțelege reticența magistrului în a-i îndeplini dorința și spusele acestuia
capătă alt sens.
Și așa începe
lungul drum al evoluției spirituale. Va fi pe rând Heinz Knotek, Giuseppe
Francesco Borri, Louis de Tourzel, Cornelius von Grotte. În ultima întrupare va
ajunge magister, membru al Ordinului, alchimist și va fi ucis de ucenicul său.
Motivul: elixirul vieții! Și cercul se închide, acest act final fiind, pentru
magister, trecerea în lumea astrala a Ordinului și obținerea titlului de Mag,
iar pentru ucenic, începutul unui drum cumplit, ce putea fi evitat.
Cartea mi-a fost
recomandată pentru a înțelege câte ceva despre reîntrupare. Multe mi s-au
lămurit, altele mai rău m-au încurcat. Dar să le iau pe îndelete:
-
Planul astral și locatarii acestuia:
La diverse
cursuri de spiritualitate am auzit de planul astral, călătorii în astral,
entități ce populează acest plan. Unii lectori ne atenționau să avem răbdare,
să nu ne apucăm singuri să facem cine știe ce meditații sau exerciții pentru
deschiderea celui de-al treilea ochi pentru că există riscul să vedem cine știe
ce trăsnăi pentru că nu ne putem controla pornirile inferioare. Puțini ne și
povesteau ce-au văzut ei: o hidoșenie asemănătoare unui crab ce ținea între
clești un om (era vorba de proiecția în astral a unui cancer la plămâni); niște
baloane de fum cenușiu agățate de oameni (gândurile lor nu tocmai creștinești
la adresa altora). Cam atât.
În momentul în
care Hans Burner bea elixirul vieții i se deschide al treilea ochi și vede
planul astral suprapus peste cel fizic. Imaginați-vă ce coșmar! Să vezi doar tu
tot felul de arătări, să nu mai știi ce e real, fizic, palpabil și ce e doar eteric,
ascuns celorlalți.
”Erau niște chipuri pe jumătate
omenești, pe jumătate animalice, deformate și încrucișate de o imaginație
bolnavă. Pe un trunchi uriaș, acoperit cu piele de elefant, de formă ovoidală
se deschideau niște guri mai mari sau mai mici, care clefăiau, sau strângeau
din buze, din cavitățile oculare ale unei mase gelatinoase ieșeau trupuri
alunecoase de șerpi, iar în loc de cap, de la capătul lor, mă priveau niște
ochi neclintiți, cu sclipiri de nălucă. Din capul unui iepure negru, umflat
ieșeau colți uriași, ca de mistreț, iar ochii îi înotau într-un lichid
însângerat și tulbure. Câini cu ciocuri încovoiate de pasăre, păsări cu
zvâcnitoare trompe de elefant și cu urechi de liliac, o maimuță, de pe obrazul
căreia atârnau două pungi mari, ca niște mameloane feminine grele, fețe de
femei cu ochi visători și buze fine, cu câte un phallos ridicat în sus în loc
de nas, obraji lați, grași, bărbătești purtând în locul ochilor organele
genitale ale ambelor sexe, caracatițe ale căror tentacule se terminau în mânuțe
zoralii, de prunc, cu gropițe, iar printre aceste mâini mici pândea un obraz
omenesc înfometat, înrăit, delirant, - și toate aceste fețe râdeau! Nimeni
nu-și poate imagina, dacă nu l-a auzit, cât de josnic, cât de pustiitor și de
amenințător poate fi râsul omenesc.”
Și
mi-am adus aminte de o altă carte ce m-a pus pe gânduri: Substanța M scrisă de
Philip K. Dick. Am să o recitesc. Și am să văd și filmul, merită.
-
De
ce nu putem vedea acest plan astral:
”Omul muritor
are vederea acoperită de un văl binefăcător, care îi ascunde imperiul
astral al ființelor care umplu eterul. Însă elixirul sparge digurile de apărare
ale existenței fizice. Acest lucru se întâmplă chiar și în cazul Adepților. Ei
însă sunt pregătiți; ei și-au extirpat din suflet însușirile demonice și astfel
au dobândit supremația peste ființele astrale. Dar cei în care rugul pornirilor
mai arde cu flacără vie, aceia sunt năpădiți și înrobiți de ființele astrale.
Din propriile lor temeri și slăbiciuni acestea împletesc sfori cu care îi imobilizează.”
-
Moartea
și perioada de timp între două întrupări:
Nu există un rai
și un iad, noi suntem creatorii propriilor noastre temnițe. Entitățile create
sau atrase de noi în timpul vieții ne urmează în moarte, credințele noastre
prind viață și ne sunt temniceri sau sfătuitori. Tind să cred acest lucru, mi
se pare mult mai viabil decât un iad unde mă prăjește unul la foc domol, sau un
rai unde mi se apleacă de atâta lapte și miere (nu-mi place combinația!). Legat
de iad mi s-a părut mai logică varianta din serialul Lucifer decât cea
predicată de popi!
”Fui cuprins de
senzația chinuitoare a lipsei de contururi. Nu aveam centru de greutate. Nu
aveam direcție. Brusc, mă antrenă în sine un flux astral fierbinte, sălbatic.
Beciul dispăru. Undeva, în străfundul conștiinței mele mai plutea cadavrul
fosforescent, dar el dispărea treptat. Îmi revăzui demonii. Zburau alături de
mine. Călcau peste mine, se loveau de mine, mă zgâlțâiau și mă împingeau în
șuvoiul nemilos al forțelor elementare. Plutirăm așa, aidoma unui monstruos
embrion, legați prin misterioase cordoane ombilicale. În luminiscenţa
năucitoare înotam în compania altor umbre asemănătoare mie care, ca niște sori
întunecați, trăgeau după ele ciorchini de planete demonice și zburătăceau ca
niște frunze uscate în uraganul de porniri ale pământului. Voiam să scap de
acolo. Jinduiam după lumină, libertate, liniște. Mă opinteam. Făceam eforturi
pentru a ieși la un liman intuit și dorit, la o suprafață pură, într-o
atmosferă mai rarefiată, într-un domeniu de pace, senin și încăpător, unde să
mă pot odihni... dar era ca și cum aș fi opus un fir de pai împotriva forței
oceanului.”
Când
am citit pasajul acesta m-am gândit la filmul Nosso Lar și imaginea acelei zone
cenușii.
-
Nașterea,
cum ne alegem părinții, ce ne determină soarta:
Nu ești
spiritual dacă n-ai auzit de karmă, darmă, legea cauză – efect, copilul își
alege părinții (nu prea o cred, când ești păduche sigur alții îți stabilesc
foaia de parcurs), etc.
”Rotirile,
curgerea, sforțările și căderile continuau. Această mișcare căpătă apoi, brusc,
forma unor spire tot mai înguste. Pătrunsesem în vâltoarea unor voluptăți
stârnite în materia astrală de corpuri omenești în copulație. Haosul fu sfâșiat
de un lung strigăt de voluptate. Nucleul vâltorii se deschise… și mă atrase în
sine cu o uriașă smucitură. Am eșuat pe un nou stâlp. Căzui prizonier. Un fir
lung, subțire dar puternic mă ținea pe loc. Acest fir se întărea și se scurta
de la o lună la alta. Mă roteam în jurul unui corp material compact, în adâncul
căruia ființe astrale zeloase construiau din sânge impur, din excrementele
vieții, din milioane de materii misterioase și din propriile lor ființe, mica
cetate a vieții, noul meu refugiu.”
Tu, prin ceea ce
îți imprimi în suflet ca trăire, comportament, determini cum vei arăta, ce
părinți vei avea. Uneori, un lucru aflat pe patul de moarte poate schimba tot
în viețile următoare. Tot. Ca atare citiți, învățați, instruiți-vă chiar dacă
în viața asta nu vă mai ajută, poate fi o plămadă bună pentru cea viitoare.
”Într-un desiș
astral murdar, negru-verzui, mă regăseam în chip de lup singuratic, exilat, cu
gura spumegândă, înconjurat de o haită hămesită, înspăimântat şi
înspăimântător. Ştiam deja că suita mea, monştrii apocaliptici şi figurile rău
prevestitoare, toate - eram eu însumi. Îmi aparţineau. Erau creaturile mele.
Erau forţele mele care mă dominau până ce nu voi dobândi eu dominaţia asupra
lor. Uraganul sălbatic, de frică şi de furie, mă gonea, mă trăgea cu sine, iar
ei erau luaţi împreună cu mine, legaţi de mine, prin nenumărate cordoane
ombilicale, ce mă înlănţuiau şi pe mine de ei. Dacă oamenii ar înţelege şi ar
trăi taina teribilă a naşterii, esenţei şi forţei vitale ale acestor forme
bizare, uluitoare, înrăite şi josnice, nu ar ceda niciodată în faţa niciunei
idei instinctive, voluptuoase sau impulsive, ci şi-ar sugruma pasiunile, aşa
cum omul striveşte sub călcâi ouăle de cobră. Actuala mea stare intermediară,
dintre moarte şi viaţă, diferea de cea dinaintea naşterii lui Heinz Knotek,
prin faptul că devenisem purtătorul unei idei. Măruntul sâmbure al ideii de
transmutaţie încolţise în mine. În haosul ameţitor al sunetelor şi formelor,
printre vâltorile magnetice agresive, acaparatoare, eu păstram cu disperare
conştiinţa ţelului meu. Mă agăţam de el, ca de o baliză asaltată de furtună,
revenind la suprafaţă mereu şi mereu de sub spumele murdare ale valurilor.
Printre vârtejurile roşii de voluptate ce se învolburau deasupra trupurilor
omeneşti în copulaţie, se găseau unele care mă atrăgeau cu sete şi eu mă şi
vedeam acaparat către portiţa întunecată şi îngustă, dar ideea, asupra căreia
îmi concentrasem toată puterea şi toate gândurile căpătă în mine o formă
specială, care nu permitea să trec de acele porţi. Ideea magică a transmutaţiei
mă specializase. Îmi modificase compoziţia. Impunea alte condiţii.”
-
Starea
de martor:
Mereu mi s-a
spus să ajut doar pe cei ce-mi cer acest lucru, le spun ce pot să fac și atât,
le accept deciziile. A fost greu, dar am realizat că e mai bine pentru mine.
”Iar eu, de-a
lungul vieţii mele lungi şi pline de experienţe am învăţat să-i las pe oameni
să-şi trăiască viaţa în felul lor. Ar fi un efort zadarnic şi eronat să încerc
a-i feri de ceea ce experienţa vieţii le oferă căci, oricum, ar găsi pe altă
cale aceeaşi situaţie. Desigur, e nevoie de foarte multă autodisciplină să te
uiţi cu mâinile încrucişate la cineva care aleargă cu ochii deschişi spre
propria-i pieire, în ciuda oricăror atenţionări... dar cu timpul te înveţi şi
cu asta.”
-
Lumea
în care trăiești este propria ta creație, tu îi dai sens:
”Întreaga lume,
cu toată întunecimea ei, cu haosul formelor sale, nu este altceva decât un
Kyilkhor, construit inconştient. Fiinţele nu-i mai află cheia, de aceea ele au
avut de pierdut. Kyilkhorul a devenit mai puternic decât ele şi acum le
torturează. Lascivitatea şi jinduirile fiinţelor produc imagini josnice şi
aceste imagini, prin puterea imaginaţiei lor lipsită de control se umplu de
elixirul vieţii. Demonul începe să trăiască, devine independent şi îl aruncă în
sclavie pe creatorul său. Kyilkhorul trebuie slujit până la degradarea totală a
trupului şi trebuie slujit şi după traversarea prin morţi, în alte şi alte
trupuri noi, căci acest moloch al pasiunii este insaţiabil. Slăbiciunea şi
neştiinţa creează Kyilkhorii fricii, ai bolilor şi morţii, care absorb materia
lăsată fără pază a celor mai valoroase forţe creative, pe care le întorc ca pe
nişte arme împotriva omului căzut în capcană.”
-
Evoluția
spirituală nu e musai o renunțare la tot, o călugărie eternă, poate fi o viață
demnă, dusă în slujba celorlalți:
”Calea
doctorului Péloc era de-acum netedă şi luminoasă ca a fiinţelor care nu
aşteaptă, nu speră şi nu revendică nimic pentru sine, şi ale căror fapte sunt
toate nişte gesturi de sacrificiu. Indiferent unde îşi continuase el
activitatea începută: în Franţa, în Anglia, Germania, Italia sau Danemarca. El
vindeca, slujea şi învăţa, fără prejudecăţi, fără complexe, cu mintea limpede,
cu sinteza strălucită a observaţiei ascuţite, a unei memorii excelente şi a
intuiţiei. Aduna ca să poată dărui şi, între timp, fără să fi făcut nici cel mai
mic gest în folosul persoanei sale, legăturile karmei îl părăseau pe rând şi el
devenea liber: unul dintre cei Drepţi.”
Ar mai fi de
scris, dar mai bine citiți cartea. Merită. Și sunt sigură că dacă o recitesc
alte idei mă vor atrage și îmi vor da de gândit.
