Sforăit – cauze spirituale

Imagine de pe site-ul doarnatural.ro/tratament-pentru-sforait

”Cel care trăiește pentru alții și lucrul acesta îl epuizează, ajunge la un moment dat la disperare. În el se dă o luptă continuă. Pe de o parte știe că nu poți trăi în locul altcuiva și pe de altă parte știe că ceilalți așteaptă de la el exact acest lucru și că îl roagă să îl scape de necazuri. Astfel, ei vor pieri. În final încep neînțelegerile, nu numai cu cei apropiați, dar și cu ei înșiși.

Starea aceasta se manifestă prin sforăit – slăbirea vălului palatin din cerul gurii și a rinofaringelui.

Sforăitul însoțit de oprirea respirației și de distrugerea progresivă a creierului, denumită insuficiență de oxigen, este caracteristic pentru persoanele care cel mai mult se tem să nu treacă drept egoiști și din această cauză se străduiesc din toate puterile să trăiască pentru alții.”

          (Ghid spiritual pentru copii, părinți, bărbați și femei – Luule Viilma, pag. 23)

         

Am observat că bărbații și oamenii în vârstă sforăie cel mai des. Cum treci de 50 de ani, chiar dacă nu sforăi, începi.

Cred că ”a trăi pentru alții” se poate extinde, poate căpăta și alte înțelesuri. A trecut vremea, nu ai dorințe proprii, crezi că nimic nu mai are rost la vârsta ta sau starea ta maritală, economică, fizică, etc., și te agăți de copii, nepoți, alte persoane apropiate. Trăiești prin ei sau pentru ei. Sau dacă nu faci asta, dar ai mustrări de conștiință că nu-i ajuți, nu le dai, chiar dacă ei nu-ți cer, tot se cheamă că trăiești la nivelul dorințelor pentru alții și prin alții.

Și eu sforăi și când am citit pasajul din carte am gândit: aiureli, eu trăiesc pentru mine, copiii sunt departe, palavre! Dar am fost atentă la ce gândesc când sunt pe pilot automat, în special când fac curat prin casă, sau împletesc. Oare nu ar trebui să fac mai multă zacuscă, să-i trimit fetei? Dar băiatul, ce sa-i trimit băiatului? Oare n-ar fi bine să mă mut mai aproape de ei, să-i ajut dacă au nevoie? Vreau să fac o pătură, oare o va purta fata? Și asta în condițiile în care ei nu vor nimic de la mine, vor doar să-mi fie mie bine.

Sau am chef să fac ceva, să pictez sau să merg la cine știe ce curs, dar îmi zic Ce rost are, am 54 de ani, prea târziu! O căruță de bani dați pe prostii! Iar în mine se dă o luptă între dorință și teama de ridicol. Uite și la asta! La vârsta ei îi arde de prostii!  Vreau să trăiesc cum cred eu, dar aș vrea să fiu la fel ca ceilalți, să nu ies în evidență și de aici sentimentul de vinovăție față de mine.

În cultura noastră un om în vârstă, și culmea, după 50 de ani ești în vârstă pentru toți angajatorii și cumetrele din cartier, ar trebui să fie ceva între bonă, menajeră și om bun la toate pe lângă casa altora. Și începi să te simți vinovat că trăiești pentru tine. Poate ziceți că exagerez, dar uitați-vă pe stradă cum arată femeile în vârstă de la noi, toate îmbrăcate în bluzele alea fără nici o formă, în culori mohorâte iarna, iar vara în imprimeuri ce aduc cu capoatele de casă, tunse la fel, cu geci la fel, căciuli la fel. Sunt deprimante. Și vorbesc doar de nepoți, de cum își ajută copiii, de cât de obosite sunt, sau bolnave și nimeni nu le crede.

Trebuie înțeles aici: sforăie cei care au un sentiment de vinovăție. Ajuți, dar te-ai săturat, parcă ai vrea să se termine, să fii și tu pe primul loc, dar nu ai curajul să spui: gata, până aici! Sau ajuți pentru că ți-e rușine de gura lumii, să nu te creadă egoist. Sau din contră, nu ajuți că nu poți, sau apropiații se descurcă și singuri, dar tu te simți vinovat și fără rost.

Dacă ceea ce faci îți place, te împlinește și consideri că e rostul tău în viață, n-ai nici o problemă.

”În cazul în care sforăi, trebuie să îmi pun următoarele întrebări: oare mă agăț de vechile mele idei, de atitudinile mele sau de bunuri materiale? Mă încăpățânez să rămân într-o relație sau într-o situație, care nu mai este bună pentru mine? Sunt obosit? Stagnez în vechile mele modele de viață, ceea ce îmi îngrădește libertatea? Încerc să spun în timpul nopții ceea ce nu am reușit să exprim în timpul zilei?

Accept să învăț să mă detașez și să fac loc lucrurilor noi. Învăț să comunic clar și fără subînțelesuri sau ambiguități. Sunt deschis față de schimbare și lucruri noi.”

(Marele dicționar al bolilor și afecțiunilor – cauzele subtile ale îmbolnăvirii – Jacques Martel – pag. 465)

Cum am rezolvat eu problema: am gândit ce-mi place să fac, ce simt că mă împlinește ca persoană și asta fac. Lucrurile care nu-mi plac, dar sunt obligatorii pentru a putea trăi decent, le fac, dacă nu cu bucurie, măcar cu bunăvoință, pe principiul dacă-i musai, cu plăcere! Evident, am grijă ca dorințele mele să nu aducă prejudicii celor din jur, să nu le limiteze libertatea lor de a fi cum vor.

În relația cu ceilalți, am învățat să spun nu dacă ceva nu-mi convine, să refuz fără a mă simți egoist. Am învățat să pun limite. Spun ce pot face, când și cât timp. În felul acesta sunt împăcată cu mine și nici nu trezesc false așteptări celorlalți.