Părinți versus copii, sau cum reușim să (ne) distrugem din prea multă iubire.

În călătoriile mele am întâlnit și tineri care, priviți cu superficialitatea caracteristică zilelor noastre, păreau realizați, capabili să-și gestioneze problemele emoționale sau de serviciu, integrați în cotidianul trepidant. Când m-au lăsat să văd ce e dincolo de competența afișată, am găsit niște copiii speriați, trăind o viață pe care nu o considerau a lor, marionete manipulate prin șantaj sentimental de către părinții iubitori, prinși într-o capcană din care nu știau cum să scape.

Rădăcinile durerilor de azi ar trebui căutate în copilărie.

Când ești mic părinții sunt întregul tău univers. Ei sunt sursa ta de mâncare, liniște, informații, gravitezi în jurul lor și în tot ce faci aștepți aprobarea lor, știind că orice s-ar întâmpla ei vor fi alături de tine. Nu contează cât sunt de buni sau grijulii, pot fi chiar tirani, sunt părinții tăi, fundalul pe care îți creionezi primii pași.

Ca părinte, când te vezi reflectat în privirea mirată a copilului tău, te simți părtaș la Creație. Ai în fața ta o ființă ingenuă, un aluat pe care te simți dator să-l modelezi, șansa unui nou început.

Vrei să realizezi prin el toate visele tale, să devină el tot ce nu ai reușit tu să fii, să aibă el ce nu ai avut tu, nu contează dorința puiului de om, chiar dacă ”puiul” e om în toată firea.

Părinții ar trebui să știe că viața nu poate fi trăită prin alții, ce face copilul tău nu va acoperi neputința ta la o anumită vârstă, posesiile copiilor nu vor estompa durerile lipsurilor materiale din alte vremuri. Te vei mândri cu ce a facut, cu ce a ajuns, dar te întrebi dacă e fericit? Oare asta și-a dorit? A fi Cineva, dar fără ca acest lucru să fie bucuria sufletului tău, e suficient? A merge la un loc de muncă 12 – 14 ore pe zi, chiar dacă e super plasat în lanțul trofic al rechinilor din economia actuală, poate să panseze durerea unui om ce se simte sclav în multinațională?

Se zice că e mai bine să-ți plângi de milă într-un BMV, așa o fi, dar mai bine vesel cintezoi, cu 1 leu 50 în buzunar pentru maxi-taxi, tot acolo vei ajunge, dar starea de spirit va fi alta.

Copiii, înconjurați de dragostea posesivă a părinților, se simt datori să le satisfacă dorințele, iar dacă ajung la saturație și vor să scape din capcană începe șantajul mai subtil sau mai grosier: Cum poți să-mi faci așa ceva, cât m-am sacrificat eu pentru tine, câte am făcut, îndurat, luptat, cheltuit, înghițit,... etc. și tu, nerecunoscător nu apreciezi! Nu mi-am luat serviciu ca să te cresc! sau Am renunțat la studii ca să te cresc! sau  Nu am pus în gură nimic ca să ai tu! și tot așa, până copilul, amețit de vina inoculată, pe care nu o simte ca fiind provenită din interiorul lui (și iar se crede un nemernic, că nici nu pricepe cu ce a greșit, sau nu înțelege de ce trebuie să se simtă vinovat), tace, acceptă, își duce mai departe surogatul de viață, așteptând să treacă toate, sau el înaintea tuturor.

Mai sunt și cei curajoși, le mulțumesc părinților pentru tot și, fără să se lase influențați de lamentațiile acestora, își trăiesc viața așa cum vor, indiferent dacă vor fi considerați de mahala ajunși, boieri sau neica-nimeni.  Eticheta ce o vor purta pentru independența lor afișată va fi Copiii ingrați, nerecunoscători!

Dacă părintele a ales să renunțe la serviciu pentru a-și crește copilul de ce trebuie să se lamenteze cu sacrificiul făcut? L-a obligat cineva? Nu s-a gândit atunci că nu va aduna ani pentru pensie? Oare părinții care mergeau la muncă și își creșteau și copiii nu aveau și ei partea lor de suferință? Ce e mai bine, să fii alături de copilul tău când face primii pași sau să-ți povestească Doamna de la creșă cum a mers ăla micu? Să te trezești dimineața știind că vei avea grijă de copiii tăi toată ziua, sau că trebuie să-i îmbraci, hrănești, cari la cămin, alergi la locul de muncă, de la locul de muncă, la piață, să iei copiii de pe unde i-ai lăsat, să faci mâncare, curat, spălat, îmbăiat copiii, culcat copiii, pregătit tot și toate pentru a doua zi, apoi să cazi ruptă de oboseală că mâine începe o nouă zi identică?

De ce trebuie să se simtă copilul dator pentru indiferent care alegere a părinților lui?

Dacă părintele nu a făcut școală, indiferent care, pentru a deveni indiferent ce, care e problema copilului? Dacă el va ajunge un doctor acrit, ce nu suportă sângele, sau îi place mai mult să picteze și merge la spital ca și cum s-ar duce la ghilotină, părintelui i se vor completa studiile? Mă scot din sărite părinții, în general mame, care cotcodăcesc importante: Anul acesta vom da bacalaureatul! Nu vom da, va da, este examenul copilului, dacă îl va lua sau nu, e problema lui, nu este mai puțin copilul tău indiferent de rezultatul de la bac.

Copiii frustați, părinți la fel.

Ați fost la circ? Ați văzut trapeziștii cum zboară pe sub cupolă? Curajul lor este dat și de siguranța oferită de plasa întinsă aproape de sol. Plasa nu le spune ce și când să facă, dar îi prinde ori de câte ori cad.

Mândria

Nimic din ceea ce suntem sau avem nu este al nostru. Suntem scânteie Divină într-un corp material făurit din două celule, în urma unei alchimii fantastice. La datul nașterii am primit o serie de calități și defecte. Ne-am născut într-o familie și nu în alta, într-un neam, popor, țară și nu aiurea și toate acestea ne vor marca traiectoria în viață. Nimic nu a fost creat de noi. Ce ne aparține nouă este doar modul în care ne-am raportat la stimulii din mediul exterior. Aici intervine liberul arbitru, fiecare alegere determinând o anumită reacție, fiecare reacție determinând o nouă alegere.

Atunci când mă mândresc cu frumusețea, inteligența, neamul din care fac parte, de fapt cu ce mă mândresc? Ce merit am eu că sunt frumos, sau inteligent, sau că aparțin unui neam de soi? Dacă lauda se referă la cine știe ce posesiuni materiale, ce merit am că le-am obținut?

Pentru că suntem în zodia minții, să analizăm inteligența. Când s-a auzit primul scâncet al unui copil, nu cred că a reușit careva să-și dea seama, după octavele acoperite, cât e de inteligent. Mai este obiceiul ca la botez pruncul să aleagă dintre mai multe obiecte unul singur și, în funcție de ce a ales, părinții, nașii, să brodeze o previziune cu referire la caracterul puiului de om sau meseria spre care va avea înclinații. Inteligența începe să se manifeste și, implicit, să poată fi cuantificată, pe măsură ce acesta dezvoltă relații cu mediul ambiant și cu persoanele cu care intră în contact. Deci diamantul brut primit prin datul nașterii se cizelează prin trăire în lume. În funcție de stimuli va fi și răspunsul. Și acum să analizăm, e meritul meu că rezultatul combinației cromozomiale a cărui produs sunt, îmi este favorabil? E meritul meu că m-am născut într-o familie iubitoare sau, din contră, am fost adoptat de animale cu două sau patru picioare?

Să mergem mai daparte. Întâlnim în viață diverse personaje jucând un rol major în tot ceea ce suntem noi, dar e oare meritul nostru că am nimerit în clasa unde predă un profesor eminent ce ne-a jalonat evoluția profesională? E meritul nostru că ne-am născut într-o țară unde învățământul, pe lângă faptul că e gratuit mai e și obligatoriu? Sau, din contră, e vina mea că am nimerit în clasa unui profesor plictisit și acrit de vreme și vremuri? Sau, mai rău, într-un loc unde nu este ce mânca, unde idei precum școală, evoluție sunt utopice, regula fiind supraviețuirea?

Ceea ce ne aparține nouă este modul în care am fructificat atuurile primite, sau, din contră, am reușit să compensăm neajunsurile. Și nici aici nu ne apraține meritul în totalitate, poate am compensat anumite deficiențe prin activarea altor calități primite prin datul nașterii, sau ajutorul ne-a venit în mod nesperat, printr-o stranie coincidență, din partea unui om răsărit la momentul potrivit în calea noastră (dar oare cine ni l-a scos în cale?). Și exemplele ar putea continua.

Mândria apare atunci când sunt separat de Dumnezeu. Dar atunci nu se manifestă sinele ci ego-ul. Evoluția mea mi se datorează mie, eu mi-am creat oportunitățile, eu am valorificat șansele, sunt puternic, deosebit.

Și atunci universul vine și compensează, mândria va fi temperată prin smerenie. Citeam într-o carte scrisă de Luule Wilma, Învață să te ierți, că omul mându este mereu atacat de insecte. Este felul în care natura vrea să-ți spună că oricât de important te crezi tu, un simplu țânțar îți poate face noaptea un iad.

Prin smerenie învățăm că tot ce e creat sau prelucrat de mintea omului e o iluzie, iar noi suntem reprezentarea Divinității în manifestare.

Pentru o mai bună înțelegere vă istorisesc o povestioară citită pe când eram copil prin cine știe ce carte:

Era o dată un om la cules de porumb. Muncea de dimineață și aproape terminase de cules. Pe când se uita la rândurile rămase, pe drumul ce mărginea țarina trecu un om:

-   Bună să-ți fie inima, om bun!

-   Bună ziua și matale!

-   Cu ajutorul lui Dumnezeu, până seara termini treaba!

-  Ba o termin și fără ajutorul lui Dumnezeu, zise mândru gospodarul, cât mai am! Câteva rânduri și soarele încă-i sus pe cer!

-   Atunci rămâi cu bine, să nu te țin din treabă!

-    Mergi cu bine!

Și gospodarul nostru întră în lanul de porumb să-și termine treaba. Dar ghinion, ce-o fi mâncat, ce nu i-o fi priit, că îl apucă o pântecăraie, de nu se putea ține pe picioare, darămite să mai facă și treabă!

Și uite așa omul nostru, de unul singur, a terminat culesul a doua zi!  

Avarul

Avariția nu înseamnă doar acumularea de averi materiale, bani, proprietăți, titluri de valoare, aur, pietre prețioase, etc. A nu împărtăși din cunoașterea ta, multă, puțină și celorlalți tot avariție înseamnă. Informația în mișcare generează energia creației, stagnând aceasta nu-și poate îndeplini rolul potențial.

Necunoașterea unei legi nu te exonerează de pedeapsă. Dar poți avea clauze atenuante dacă cel ce trebuia să-ți aducă la cunoștință existența ei, nu a făcut-o.

Și cum ”ce e sus este și jos și ce e jos este și sus”,  stocarea de informații pentru pura plăcere sau din interes,  te va desemna drept vinovat moral pentru cine știe ce fapte comise sau omise de cei pe care i-ai întâlnit în drumul tău.

Fiecare venim pe Pământ cu un rost. Suntem interconectați într-o imensă rețea, dependenți unii de alții, ducându-ne viața într-o iluzie. Pornind de la aceste idei dacă rolul tău pe scena vieții este, ca la un moment dat, să spui un cuvânt unei persoane pe care o întâlnești întâmplător, iar tu din cine știe ce motiv (lene, indiferență, dorință de a deține controlul, etc), nu vei oferi informația, universul va găsi o altă cale să-și îndeplinească rostul, se vor mobiliza alte energii, se vor crea alte conjuncturi. Din jocul probabilităților doar tu vei avea de pierdut: ai venit pe Pământ cu un scop și nu l-ai îndeplinit.

Intransigența, calitate sau defect?

INTRANSIGÉNT ~tă (~ți, ~te) și adverbial Care nu admite nici o concesie sau nici un compromis; consecvent în acțiuni și în convingeri; inflexibil. /<fr. Intransigeant.

Într-o lume alb – negu, intransigența e o calitate. Într-o lume a nuanțelor de gri e un defect.  Lumea ta ce culoare are?

A încerca să șablonezi trăirile te lipsește de însăși trăirea clipei.

A răspunde stimulilor din mediu în același mod, e contraproductiv, viața inseamnă schimbare, mișcare continuă, adaptare. Mă uitam la personajele din filmele englezești, înghețați în concepțiile lor de ființe superioare prin datul nașterii, enervanți prin simpla prezență, desuete într-un peisaj contemporan, dar perfecte pe fundalul secolului XVIII! Adaptare sau dispariție, lege universal valabilă indiferent de regn.

Asta nu scuză corupția, concesia aducătoare de venituri suplimentare, compromisurile acceptate pe principiul mâinilor care spală fața. Și iarăși vorbim de nuanțe.

A fi intransigent în aplicarea unor principii în care tu crezi și pe care le consideri bune ar putea fi considerat, la o primă vedere, o calitate, dar cine stabilește ce e bine, tu, care impui schimbarea, sau cel asupra căruia acționezi? El ce părere are? Cine acceptă binele cu forța? Oare nu e o încălcare a liberului arbitru? Dacă cel asupra căruia îți manifești bunăvoința se lipsește de ajutorul tău “dezinteresat”, vei ști să te oprești? Sau în virtutea renumelui tău de intransigent vei continua?

Același lucru este valabil și în propriul caz. A fi intransigent cu tine însuți poate fi o calitate când ai un program de urmărit, un target, dar contraproductiv când ținta este iluzorie și tu nu ești capabil să armonizezi capacitățile tale cognitive cu realitatea.

Calea de mijloc, ce e mult sau prea puțin strică!