Drept Divin

S-a eliberat un post de șef la locul meu de muncă. Mai bine plătit, mai multă responsabilitate, un pic diferit de ce fac eu acum, dar nu cu mult. Am studiat concurența, condițiile de participare la concurs, studiile necesare ocupării postului, poziția din organigramă pentru a-mi da seama dacă aș face față, nimic care să mă sperie, sau să-mi dea de gândit că nu aș avea șanse. Deci primul gând a fost să-mi încerc puterile și să urc în lanțul trofic! Dar înainte de a depune cererea am măsurat dacă am Drept Divin să ajung pe acel post. Nu aveam! Nu înțelegeam de ce, mai ales că am măsurat și parametrul compatibilitate (între mine și funcție), valoarea obținută garantându-mi faptul că aș fi putut face față cerințelor acelui loc de muncă.

Nu măsurasem compatibilitatea între acea funcție și ceea ce eram eu, sau aveam să fiu după numire. Valoarea potențială a parametrului în timp avea să coboare de la 74 la 21. Chiar dacă aș fi făcut față cerințelor postului nu m-aș fi regăsit în peisaj, sau peisajul aerat avea să scoată la suprafață acea Eu de care nu sunt mândră!

Am continuat măsurătorile pentru a-mi da seama cum sunt, pe principiul ”Dacă vrei să știi cum e un om dă-i bani sau putere!”, accederea pe o funcție de conducere fiind trăită la modul experiență de laborator, fără să suport și consecințele unei atare trăiri.

Clar, funcția nu era pentru mine! În timp beneficitatea (EBF-ul) ar fi scăzut, iar orgoliul potențial s-ar fi ridicat la o valoare frumușică de 27 (valoarea parametrului fiind între -100 și +73, deci grav), plus că nu aveam drept divin la mai mulți bani decât câștigam deja, așa că, pe măsură ce salariul ar fi crescut și cheltuielile ar fi avut același trend (doar că ar fi fost cheltuieli neprevăzute: electrocasnice decedate în mod subit, accidente stupide care m-ar fi plimbat pe la doctori, toate încadrându-se în suma ce nu mi se cuvenea).

Despre Dreptul Divin am auzit la Ovidiu Dragoș Argeșanu. Spunea că fiecare dintre noi avem un anumit drept Divin în bani, obiecte materiale, poziție socială (a publicat și o carte în acest sens: Karma şi dreptul divin. Trezirea spirituală şi conştiinţa de sine. De la sex la îndumnezeire, Editura Pro Dao, 2013).

Acest drept crește sau scade în funcție de noi, de alegerile pe care le facem, de lecțiile pe care trebuie să le învățăm, de datoriile din alte vieți. Pentru a afla care este dreptul nostru Divin putem pune întrebări la care răspunsul este da/nu, sau, dacă suntem obișnuiți cu măsurătorile, prin întrebări ajutătoare, putem afla detalii privind subiectul care ne preocupă (care este valoarea maximă a salariului pe care îl pot avea, câte camere să aibă casa, etc).

Și cei de la Inforenergetică au o serie de parametri care ne ajută să vedem în ce măsură avem sau nu drept divin în ceva sau pentru ceva:

-         Acceptul Sfintei Treimi (Acc) – reprezintă acceptul Sfintei Treimi pentru participarea la o activitate, implicarea în aceasta, pentru desfășurarea unui anumit fenomen, a alegerii unei profesii, a numirii într-o funcție, a începerii unei relații, a unui mariaj, etc.

Valorile parametrului se înscriu în intervalul -73 și +100, fiind variabile în timp, din prezent spre viitor. Acțiunile cu valori cuprinse între – 73 și + 81 nu trebuiesc desfășurate, fiind considerate păcate și determinând plăți karmice ulterioare. Acțiunile cu valori cuprinse între +81 și +99 trebuiesc optimizate, măsurând când vor avea Acc +100. Acțiunile ce au acest parametru la valoarea +100 sunt obligatorii, neexecutarea lor reprezentând un păcat făcut având cunoaștere.

-         Corespunzător necesităților viitorului (CNV) – în ce măsură o acțiune aflată în derulare corespunde necesităților AL (Arhistrategia de Lumină, adică Divinității). Se măsoară pe o scară valorică unică, de la -73 la +100. Valorile înregistrate pot fi grupate astfel:

-       Valori negative: acțiunea este demonică;

-       Valoarea 0: indică pierdere de timp, acțiune inutilă;

-   Valori cuprinse între 1 și 80: acțiunea este necorespunzătoare, frânează evoluția;

-       Valori cuprinse între 81 și 89: acțiunea trebuie optimizată, este necesar să se găsească acele puncte sensibile ce ar trebui modificate pentru creșterea valorii parametrului;

-   Valori cuprinse între 90 și 99: acțiuni ce nu necesită optimizare, sunt optime și necesare viitorului;

-       Valoarea 100: acțiune optimă pe toată durata derulării ei.

Ca să înțelegeți cum se folosesc acești parametri revin la povestea mea: în cazul ocupării postului de șef: Acc = 30 și CNV = 40. Deci nu este util evoluției mele spirituale, ego-ul meu ar lua-o razna, exigența ce mă caracterizează, lăsată să zburde liberă prin instituție, ar produce multă suferință în sufletele oamenilor cu care aș lucra, deci plăți karmice. Mai am de lucrat cu mine, iar smerenia nu e punctul meu forte.

Să presupunem că aș fi obținut alte rezultate:

-         Acc= 83 CNV=82 – pentru a optimiza acțiunea, ar fi trebuit să văd ce nu îndeplinesc din cerințele postului și să iau măsuri în consecință (participarea la cursuri de perfecționare, repetarea materiei de concurs, stabilirea unei strategii de abordare a concursului și, ulterior, a locului de muncă, etc.)

-         Acc=100 CNV=70 – numirea în acel loc de muncă ar fi reprezentat o plată karmică, un examen prin care mi se testau anumite abilități, urmând ca, imediat ce învăț lecția, să plec în altă parte.

De precizat că sunt învățăcel în ale măsuratului, deci și gradul de eroare e pe măsura cunoașterii!

A fi sau a nu fi „ca lumea”!

În viață avem mereu de ales. Dar cele mai multe alegeri le facem împotriva dorințelor noastre, devenind slugi preaplecate ale conjuncturii, a efemerului așa e moda, sau cutuma, trăind după cum zice sau vrea sau crede lumea! Iar Lumea poate fi neamul, vecinul, colegul de clasă, oricare individ care, doar pentru faptul că ne populează spațiul vital, primește puteri discreționare asupra gândurilor, alegerilor sau faptelor noastre.

A face ce-ți dictează conștiința, sau mai popularul a face ce vrea mușchii tăi!, presupune să-ți asumi responsabilitatea rezultatului. Nu mai poți da vina pe nimeni pentru nimic. Ai ales, ai acționat, atunci să nu te miri de rezultat! De aici, frica! Dacă va ieși prost, dacă ți se va reproșa ceva, dacă vei ajunge de râsul lumii că ai vrut s-o faci pe-a deșteptul și s-a ales praful, dublă umilință, și după atâția de dacă, renunți, faci ca ceilalți, dacă e aiurea rezultatul măcar așa e la toți, vina proprie se disipă în vina colectivă și, din anonimatul turmei, începi să râzi de cei ce au ales să fie altfel!

Pentru a-ți pansa conștiința începi să țesi o plasă de minciuni, cu care îți îmbraci alegerile ulterioare, din ce în ce mai elaborată cu cât realitatea e mai departe de dorința interioară. Și totul devine o fantasmă. Cei din jur se prind în locul tău, fiind și ei tributari aceleiași lumi artificiale. Iar dacă se trezește câte unu și vrea să schimbe regula jocului este imediat ejectat, strică dulcea complicitate în care ne bălăcim cu toții. 

Prețul plătit pentru această alegere nu va mai fi oprobriul public ci, mai grav, propriul oprobriu. La o vreme de bilanț sau cumpănă, te vei gândi la ce ai vrut să fii și ce ai ajuns. Ce alegeri te-au ridicat și care te-au  coborât. Dacă vei reuși să nu dai vina pe alții pentru propriile eșecuri ai să vezi că a fi ca turma e confortabil pe moment și doar atât.

Sclavii zeilor – Michael Tellinger

Istoria secretă a zeilor ANUNNAKI și a misiunii lor pe Pământ.

Autorul preia și dezvoltă ideile scriitorului Zecharia Sitchin, considerând rasa umană o creație a unor extratereștri evoluați, proveniți de pe Planeta Nibiru. Folosiți inițial ca sclavi în minele de aur, oamenii, înmulțindu-se, au evoluat prin activarea ADN-ului moștenit de la părinții Anunnaki, păstrând, în același timp și caracteristica agresivă, violentă și lacomă a Zeilor.

Punctul de pornire în descifrarea trecutului nostru îl constituie Tăblițele de argilă sumeriene, precum și scrierile ce au stat la baza fiecărei religii ce s-a dezvoltat pe Pământ. Scoțând din context anumite fragmente din Biblie și Coran, suprapunându-le informațiilor înscrise pe tăblițele sumeriene, comparându-le cu miturile grecești sau romane, făcând apel la anumite credințe ale indienilor sau amerindienilor, scriitorul ajunge la următoarele concluzii:

-       am fost creați artificial, din încrucișarea ADN-ului Zeilor cu ADN aparținând unei rase de pământeni axistentă acum 200.000 de ani pe Terra, aflată la începutul evoluției, în scopul utilizării indivizilor astfel obținuți ca sclavi, mână ieftină de muncă în minele de aur;

-       având capacitatea de a se reproduce, specia umană a evoluat în timp prin activarea acelor porțiuni din genom, care, inițial, au fost anulate prin inginerie genetică de către Creatori, tocmai pentru a nu fi asemeni Zeilor din care ne tragem, ci a rămâne la nivelul inițial;

-       în același timp s-au dezvoltat și caracteristicile negative, componente ale aceleiași combinații genetice, agresivitatea, violența, dorința de dominare, lăcomia, repetând în istoria noastră tot ceea ce am văzut timp de mii de ani la Zei;

-        chiar dacă ne considerăm evoluați, nu suntem cu nimic mai presus decât strămoșii noștri, nu mai purtăm titulatura de sclavi, dar ne comportăm asemeni sclavilor în raporturile noastre de muncă, periodic se ridică din mijlocul nostru câte un lider ”uns al lui Dumnezeu”, care ne conduce în bătălii ale nimănui dar în care pier milioane de oameni, violența este un fapt banal ce aduce audiență doar știrilor de la ora cinci, mereu auzim de laboratoare unde s-au făcut sau se fac experiențe înfiorătoare asupra semenilor noștri, și exemplele pot continua;

-       Zeii creatori nu au plecat niciodată de lângă noi, prezența lor fiind mereu simțită de pământeni. Așa s-ar explica prezența O.Z.N. – urilor.

Și iar ne pierdem în lumea conspirațiilor de care e plin internetul. Poate e adevărat, poate nu. Să zicem că e adevărat, suntem produse ale ingineriei genetice, tributari unor marcaje operate în genom cu rolul de a tempera evoluția noastră. În timp aceste marcaje au dispărut, începem să semănăm din ce în ce mai mult cu cei care ne-au creat, numai că eu nu văd diferența. E de ajuns să deschizi televizorul sau să navighezi o oră pe net și vei vedea că nimic nu s-a schimbat, omenirea face ce a făcut și acum o mie de ani sau două sau câte vrei, singurul lucru care diferă e modul sau uneltele pe care le utilizăm, nu ne mai dăm cu bolovani în cap, utilizăm arme sofisticate sau ne distrugem din punct de vedere economic.

Altă întrebare ar fi: care sunt drepturile noastre în raport cu Zeii Creatori, considerând că ei s-ar întoarce, dacă au plecat vreodată, sau s-ar arăta lumii în toată splendoarea lor, mergând pe ideea că stau ascunși, conducând din umbră destinele omenirii? Noi suntem produsul lor, un experiment genetic reusit, cred..., sper...! Ar trebui să beneficiem de aceleași drepturi pe care le-ar avea și clonele umane, cimpanzeii din laboratoare sau inteligența artificială creată de noi. Și care ar fi alea, ce drepturi le oferim noi celor care sunt asemeni nouă și care m-ar putea conduce la certitudinea că am fi corecți și drepți față de produsele noastre de loborator? Ei de ce ne-ar trata asemeni lor când noi, față de noi, nu suntem în stare să o facem?

http://www.edituradaksha.ro/products/view/761-Sclavii-zeilor-vol-I-istoria-secret-a-zeilor-Anunnaki-si-a-misiunii-lor-pe-Pamant#.U0EkRaLQ0a8

Părinți versus copii, sau cum reușim să (ne) distrugem din prea multă iubire.

În călătoriile mele am întâlnit și tineri care, priviți cu superficialitatea caracteristică zilelor noastre, păreau realizați, capabili să-și gestioneze problemele emoționale sau de serviciu, integrați în cotidianul trepidant. Când m-au lăsat să văd ce e dincolo de competența afișată, am găsit niște copiii speriați, trăind o viață pe care nu o considerau a lor, marionete manipulate prin șantaj sentimental de către părinții iubitori, prinși într-o capcană din care nu știau cum să scape.

Rădăcinile durerilor de azi ar trebui căutate în copilărie.

Când ești mic părinții sunt întregul tău univers. Ei sunt sursa ta de mâncare, liniște, informații, gravitezi în jurul lor și în tot ce faci aștepți aprobarea lor, știind că orice s-ar întâmpla ei vor fi alături de tine. Nu contează cât sunt de buni sau grijulii, pot fi chiar tirani, sunt părinții tăi, fundalul pe care îți creionezi primii pași.

Ca părinte, când te vezi reflectat în privirea mirată a copilului tău, te simți părtaș la Creație. Ai în fața ta o ființă ingenuă, un aluat pe care te simți dator să-l modelezi, șansa unui nou început.

Vrei să realizezi prin el toate visele tale, să devină el tot ce nu ai reușit tu să fii, să aibă el ce nu ai avut tu, nu contează dorința puiului de om, chiar dacă ”puiul” e om în toată firea.

Părinții ar trebui să știe că viața nu poate fi trăită prin alții, ce face copilul tău nu va acoperi neputința ta la o anumită vârstă, posesiile copiilor nu vor estompa durerile lipsurilor materiale din alte vremuri. Te vei mândri cu ce a facut, cu ce a ajuns, dar te întrebi dacă e fericit? Oare asta și-a dorit? A fi Cineva, dar fără ca acest lucru să fie bucuria sufletului tău, e suficient? A merge la un loc de muncă 12 – 14 ore pe zi, chiar dacă e super plasat în lanțul trofic al rechinilor din economia actuală, poate să panseze durerea unui om ce se simte sclav în multinațională?

Se zice că e mai bine să-ți plângi de milă într-un BMV, așa o fi, dar mai bine vesel cintezoi, cu 1 leu 50 în buzunar pentru maxi-taxi, tot acolo vei ajunge, dar starea de spirit va fi alta.

Copiii, înconjurați de dragostea posesivă a părinților, se simt datori să le satisfacă dorințele, iar dacă ajung la saturație și vor să scape din capcană începe șantajul mai subtil sau mai grosier: Cum poți să-mi faci așa ceva, cât m-am sacrificat eu pentru tine, câte am făcut, îndurat, luptat, cheltuit, înghițit,... etc. și tu, nerecunoscător nu apreciezi! Nu mi-am luat serviciu ca să te cresc! sau Am renunțat la studii ca să te cresc! sau  Nu am pus în gură nimic ca să ai tu! și tot așa, până copilul, amețit de vina inoculată, pe care nu o simte ca fiind provenită din interiorul lui (și iar se crede un nemernic, că nici nu pricepe cu ce a greșit, sau nu înțelege de ce trebuie să se simtă vinovat), tace, acceptă, își duce mai departe surogatul de viață, așteptând să treacă toate, sau el înaintea tuturor.

Mai sunt și cei curajoși, le mulțumesc părinților pentru tot și, fără să se lase influențați de lamentațiile acestora, își trăiesc viața așa cum vor, indiferent dacă vor fi considerați de mahala ajunși, boieri sau neica-nimeni.  Eticheta ce o vor purta pentru independența lor afișată va fi Copiii ingrați, nerecunoscători!

Dacă părintele a ales să renunțe la serviciu pentru a-și crește copilul de ce trebuie să se lamenteze cu sacrificiul făcut? L-a obligat cineva? Nu s-a gândit atunci că nu va aduna ani pentru pensie? Oare părinții care mergeau la muncă și își creșteau și copiii nu aveau și ei partea lor de suferință? Ce e mai bine, să fii alături de copilul tău când face primii pași sau să-ți povestească Doamna de la creșă cum a mers ăla micu? Să te trezești dimineața știind că vei avea grijă de copiii tăi toată ziua, sau că trebuie să-i îmbraci, hrănești, cari la cămin, alergi la locul de muncă, de la locul de muncă, la piață, să iei copiii de pe unde i-ai lăsat, să faci mâncare, curat, spălat, îmbăiat copiii, culcat copiii, pregătit tot și toate pentru a doua zi, apoi să cazi ruptă de oboseală că mâine începe o nouă zi identică?

De ce trebuie să se simtă copilul dator pentru indiferent care alegere a părinților lui?

Dacă părintele nu a făcut școală, indiferent care, pentru a deveni indiferent ce, care e problema copilului? Dacă el va ajunge un doctor acrit, ce nu suportă sângele, sau îi place mai mult să picteze și merge la spital ca și cum s-ar duce la ghilotină, părintelui i se vor completa studiile? Mă scot din sărite părinții, în general mame, care cotcodăcesc importante: Anul acesta vom da bacalaureatul! Nu vom da, va da, este examenul copilului, dacă îl va lua sau nu, e problema lui, nu este mai puțin copilul tău indiferent de rezultatul de la bac.

Copiii frustați, părinți la fel.

Ați fost la circ? Ați văzut trapeziștii cum zboară pe sub cupolă? Curajul lor este dat și de siguranța oferită de plasa întinsă aproape de sol. Plasa nu le spune ce și când să facă, dar îi prinde ori de câte ori cad.