Când am citit inițial despre principiul
oglinzii am aplicat tactica struțului: eu aveam ceva de învățat și universul
conlucra în a-mi scoate în cale oamenii în care să mă oglindesc pentru a
detecta lecțiile. O conspirație la nivel de macrounivers, eu fiind o umilă
creatură care trebuia să suport o stare conjuncturală în care nimerisem conform
karmei (darmei, sorții sau cum vrei să-i zici) și pe care trebuia s-o descifrez
după cum mă reflectam eu și problemele mele în cei din jur, care, și ei,
conform acelorași principii, se chiorau la oglinda oferită de mine pentru a se
dumiri care-i rostul trăitului. Deci eu nu aveam nici o treabă în povestea
asta, veneam cu o foaie de parcurs, suportam niște indivizi răsăriți pe
marginea existenței mele, aduși de providența cu apucături profesorale, iar la
finish puteam să zic liniștită că asta e, n-am avut din ce alege. Am avut eu,
oare, liber arbitru, sau am fost o victimă predestinată a conjuncturii?
Apoi am început să fiu mai atentă la
gândurile mele, la ce dau atenție, ce văd din ce e în jurul meu și cum
influențez sau sunt influențată de mediu. Și așa am început timid să-mi asum și
să-mi trăiesc viața. Iar principiul oglinzii e simplu: alegi din mediul în care
te învârți acele situații, trăiri, persoane care corespund cu felul tău de a
fi, de a gândi, cu fricile tale (de cele mai multe ori). Auzi doar ceea ce deja
urechile tale vor să audă, vezi doar ceea ce ești pregătit să vezi, în
concluzie tu, doar tu, cu liber arbitru, îți faci viața un iad sau un rai.
Dacă prezint
totul scolastic nu prea se înțelege ce vreau să zic, așa că voi da câteva
exemple, în felul ăsta fac ordine și în capul meu.
Cutuma spune
că omului îi șade bine la casa lui, adică să aibă o pereche, principiu înfiletat
în tărtăcuța fiecărui trăitor (ține de instinctul primar, de supraviețuirea
speciei). Familia, celula de bază a societății, unde-s doi puterea crește etc.
dar viața te pune în situația de a fi singur. Tu ai ales, nu te-ai căsătorit, e
mai lejer așa, sau ai divorțat, nu contează motivul. Cei din jur vor începe să
comenteze sau nu. Și aici intervine oglinda. Tu îți zici că ai ales bine, că la
vremea respectivă asta a fost opțiunea dar, în același timp, te lamentezi că nu
știu care nu te-a invitat la petrecere (sigur pentru că nu ai partener), sau
alta, cu care erai prietenă, nu te mai caută și nu-ți răspunde la telefon (îi
este frică, dacă te dai la frumusețea de bărbat al ei). Și poate chiar așa stau
lucrurile, dar sigur sunt și alții care ți-au căutat compania, care îți răspund
la telefon sau care habar n-au care e starea ta matrimonială și nici nu-i
interesează. Dar tu le dai atenție doar celor care nu sunt de acord cu alegerea
ta, universul tău e format doar din ei și părerile lor, pentru că ei reflectă
nesiguranța ta, frica ta că nu ești conform stas-ului, că nu ești în rândul lumii! Iar dacă nu ești în rândul lumii nu vei fi iubit
de cei care contează pentru tine.
Dacă vrei să
scapi de sentimentul de ciubotă desperecheată (plus începutul de gastrită) ar
fi bine să-ți pui ordine în dorințe:
-
asumă-ți
singurătatea, bucură-te de ea, fără să aștepți confirmări de la alții, fără să
tânjești după iubirea și înțelegerea lor;
sau
-
realizează
că nu ești făcut să trăiești singur, că-ți dorești un suflet lângă tine și
acționează în consecință.
Indiferent ce
decizie vei lua, va fi bună. Nu uita că lumea te va judeca sau trata în funcție
de propriile nevoi. În continuare vor exista persoane indiferente la ce faci
sau ce crezi, indivizi care se vor bucura pentru tine, sau care, din contră,
vor zice că ai ales prost, iar grupul pe care îți vei focusa atenția va fi
următoarea ta oglindă.
Unde lucrez
sunt oameni de tot felul și fiecare muncește în ritmul lui. La o primă vedere
ai zice că nu depindem unii de alții, dar finalul muncii noastre este, totuși,
un tot unitar. Mereu m-au scos din sărite cei care nu-și făceau treaba integral
și de calitate (standardele fiind stabilite de mine, evident), asta în
condițiile în care nu mă punea nimeni să muncesc suplimentar pentru ei sau după
ei.
Așa că am stat
și m-am gândit de ce atenția mea este atrasă de ei și nu de ceilalți, care-și
fac munca, de ce mă enervez că ei nu învață nimic, că nu dau randament, că nu
le pasă. Simplu, eu eram un ghem de spaime și frustrări: frica să nu spună
șefii că nu-mi fac treaba, frica că am să greșesc, că am să fiu a doua, că nu
voi termina.
Conștientă că
pe ei nu-i pot schimba (întrebarea e cine m-a pus pe mine judecător și de ce ar
trebui să se schimbe ei) am început să lucrez la propriile șuruburi neuronale.
De unde spaima
că nu-mi voi termina treaba la timp și de calitate (Oare mi-au rămas în creier
așteptările părinților și ale profesorilor?).
Există concurență
între noi (Setările de pe vremea copilăriei când trebuia musai să vii cu premiu
acasă, să fii primul?).
N-am voie să
greșesc (Frica de pedeapsă, de oprobiul public?).
Așa că mi-am
dat voie să greșesc, am lucrat ca pentru Dumnezeu, cât am putut eu de bine și
corect, iar de concurat am concurat cu mine cel de ieri și m-am bucurat de
orice progres.
Nu mă pot
lăuda că-mi iese de fiecare dată, mai sunt și zile când mă apucă furiile, dar,
în mare, ei nu mai sunt oglinda stărilor mele sufletești.
