Principiul oglinzii

Când am citit inițial despre principiul oglinzii am aplicat tactica struțului: eu aveam ceva de învățat și universul conlucra în a-mi scoate în cale oamenii în care să mă oglindesc pentru a detecta lecțiile. O conspirație la nivel de macrounivers, eu fiind o umilă creatură care trebuia să suport o stare conjuncturală în care nimerisem conform karmei (darmei, sorții sau cum vrei să-i zici) și pe care trebuia s-o descifrez după cum mă reflectam eu și problemele mele în cei din jur, care, și ei, conform acelorași principii, se chiorau la oglinda oferită de mine pentru a se dumiri care-i rostul trăitului. Deci eu nu aveam nici o treabă în povestea asta, veneam cu o foaie de parcurs, suportam niște indivizi răsăriți pe marginea existenței mele, aduși de providența cu apucături profesorale, iar la finish puteam să zic liniștită că asta e, n-am avut din ce alege. Am avut eu, oare, liber arbitru, sau am fost o victimă predestinată a conjuncturii?

Apoi am început să fiu mai atentă la gândurile mele, la ce dau atenție, ce văd din ce e în jurul meu și cum influențez sau sunt influențată de mediu. Și așa am început timid să-mi asum și să-mi trăiesc viața. Iar principiul oglinzii e simplu: alegi din mediul în care te învârți acele situații, trăiri, persoane care corespund cu felul tău de a fi, de a gândi, cu fricile tale (de cele mai multe ori). Auzi doar ceea ce deja urechile tale vor să audă, vezi doar ceea ce ești pregătit să vezi, în concluzie tu, doar tu, cu liber arbitru, îți faci viața un iad sau un rai.

Dacă prezint totul scolastic nu prea se înțelege ce vreau să zic, așa că voi da câteva exemple, în felul ăsta fac ordine și în capul meu.

Cutuma spune că omului îi șade bine la casa lui, adică să aibă o pereche, principiu înfiletat în tărtăcuța fiecărui trăitor (ține de instinctul primar, de supraviețuirea speciei). Familia, celula de bază a societății, unde-s doi puterea crește etc. dar viața te pune în situația de a fi singur. Tu ai ales, nu te-ai căsătorit, e mai lejer așa, sau ai divorțat, nu contează motivul. Cei din jur vor începe să comenteze sau nu. Și aici intervine oglinda. Tu îți zici că ai ales bine, că la vremea respectivă asta a fost opțiunea dar, în același timp, te lamentezi că nu știu care nu te-a invitat la petrecere (sigur pentru că nu ai partener), sau alta, cu care erai prietenă, nu te mai caută și nu-ți răspunde la telefon (îi este frică, dacă te dai la frumusețea de bărbat al ei). Și poate chiar așa stau lucrurile, dar sigur sunt și alții care ți-au căutat compania, care îți răspund la telefon sau care habar n-au care e starea ta matrimonială și nici nu-i interesează. Dar tu le dai atenție doar celor care nu sunt de acord cu alegerea ta, universul tău e format doar din ei și părerile lor, pentru că ei reflectă nesiguranța ta, frica ta că nu ești conform stas-ului, că nu ești în rândul lumii! Iar dacă nu ești în rândul lumii nu vei fi iubit de cei care contează pentru tine.

Dacă vrei să scapi de sentimentul de ciubotă desperecheată (plus începutul de gastrită) ar fi bine să-ți pui ordine în dorințe:

-                      asumă-ți singurătatea, bucură-te de ea, fără să aștepți confirmări de la alții, fără să tânjești după iubirea și înțelegerea lor;

sau

-                      realizează că nu ești făcut să trăiești singur, că-ți dorești un suflet lângă tine și acționează în consecință.

Indiferent ce decizie vei lua, va fi bună. Nu uita că lumea te va judeca sau trata în funcție de propriile nevoi. În continuare vor exista persoane indiferente la ce faci sau ce crezi, indivizi care se vor bucura pentru tine, sau care, din contră, vor zice că ai ales prost, iar grupul pe care îți vei focusa atenția va fi următoarea ta oglindă. 

Unde lucrez sunt oameni de tot felul și fiecare muncește în ritmul lui. La o primă vedere ai zice că nu depindem unii de alții, dar finalul muncii noastre este, totuși, un tot unitar. Mereu m-au scos din sărite cei care nu-și făceau treaba integral și de calitate (standardele fiind stabilite de mine, evident), asta în condițiile în care nu mă punea nimeni să muncesc suplimentar pentru ei sau după ei.

Așa că am stat și m-am gândit de ce atenția mea este atrasă de ei și nu de ceilalți, care-și fac munca, de ce mă enervez că ei nu învață nimic, că nu dau randament, că nu le pasă. Simplu, eu eram un ghem de spaime și frustrări: frica să nu spună șefii că nu-mi fac treaba, frica că am să greșesc, că am să fiu a doua, că nu voi termina.

Conștientă că pe ei nu-i pot schimba (întrebarea e cine m-a pus pe mine judecător și de ce ar trebui să se schimbe ei) am început să lucrez la propriile șuruburi neuronale.

De unde spaima că nu-mi voi termina treaba la timp și de calitate (Oare mi-au rămas în creier așteptările părinților și ale profesorilor?).

Există concurență între noi (Setările de pe vremea copilăriei când trebuia musai să vii cu premiu acasă, să fii primul?).

N-am voie să greșesc (Frica de pedeapsă, de oprobiul public?).

Așa că mi-am dat voie să greșesc, am lucrat ca pentru Dumnezeu, cât am putut eu de bine și corect, iar de concurat am concurat cu mine cel de ieri și m-am bucurat de orice progres.

Nu mă pot lăuda că-mi iese de fiecare dată, mai sunt și zile când mă apucă furiile, dar, în mare, ei nu mai sunt oglinda stărilor mele sufletești.

Robin Hobb - Trilogia Farseer: Ucenicul asasinului, Asasinul regal, Răzbunarea asasinului

După ce m-am delectat cu intriga din seria Cântec de gheață și foc și Stâlpii pământului, am căutat alte romane care să dezvolte același gen: fantasy cu iz medieval, indiferent dacă acțiunea se petrece undeva în Europa secolelor XI – XII sau într-o lume imaginară. Și Master Google s-a pronunțat: trilogia Farseer.

Trilogia urmărește viața lui FitzChivalry, un bastard înzestrat cu Har care devine asasin al regelui, ajutându-l să păstreze unite cele Șase Ducate în fața amenințărilor externe ale piraților și interne ale uzurpatorului prinț Regal, toate acestea cu prețul sacrificării lucrurilor la care ține cel mai mult. Pare o poveste simplă, ca atâtea altele cu prinți și cavaleri, dar, pe măsura creionării personajelor și a legăturilor între ele, am realizat că scriitura are diferite paliere de înțelegere.

Primul palier e cel legat de povestea în sine. Un prinț, Chivalry Farseer, viitor rege, are un copil din flori. După obiceiul pământului, este nevoit să renunțe la regență, și, pentru a-și proteja copilul, alege să părăsească curtea regală. Băiatul Fitz rămâne să fie crescut de către șeful grajdurilor regale, fiind considerat de unii membri ai familiei princiare drept un posibil candidat la tron. Regele, pentru a-și câștiga loialitatea bastardului regal și a-l scoate din lupta pentru tron, îi asigură acestuia cele necesare traiului și accesul la educație, cerându-i în schimb să devină asasin regal.

Fitz devine ucenicul lui Chade, învățând în taină diplomația cuțitului și la lumina zilei să scrie și să citească, maniere și lupta cu săbiile. Venirea corăbiilor roșii și atacurile piraților îl obligă pe rege să accepte ca acesta să învețe Meșteșugul. Și astfel bastardul devine pionul regelui în încercarea disperată de a menține ducatele unite și a tempera lupta pentru tron a celor doi frați, Verity și Regal.

O vreme regele Shrewd, Chivalry și Verity au luptat împotriva piraților cu ajutorul meșteșugului, și, pentru a întări puterea celor Șase Ducate, s-a încercat realizarea unei alianțe cu Regatul Munților, prin căsătoria prințului Verity cu prințesa Kettricken. Planurile acestea au fost date peste cap de o înlănțuire de evenimente: prințul Chivalry a murit, puterea regelui Shrewd a fost secată de inițiații Serene și Justin, iar Verity a fost sabotat de uneltirile lui Regal. Singura soluție rămasă a fost aceea de a porni în căutarea Străbunilor, lucru pe care Verity l-a făcut, lăsându-și astfel regatul vulnerabil în fața uzurpatorului Regal. Autoproclamatul rege Regal s-a retras în ducatele din interior, lăsând ducatele de coastă în mâinile Piraților Corăbiilor Roșii, care le-au jefuit și distrus fără milă. Când Verity s-a transformat în dragon, i-a alungat pe Străini și le-a atacat la rândul său coastele, răzbunând fărădelegile comise în cele Șase Ducate. Regal a abdicat și i-a jurat credință reginei Kettricken și prințului născut de ea, Dutiful.

Al doilea palier de înțelegere este legat de cele două daruri: harul și meșteșugul.

Meșteșugul este o abilitate care, cultivată, permite posesorului să capete puteri deosebite. El poate vedea prin ochii altor persoane, poate influența mințile altora, poate comunica cu alți inițiați în Meșteșug, poate bloca folosirea Meșteșugului de către alți inițiați și poate modela materia.

La începuturi Meșteșugul putea fi învățat de către toți urmașii Străinilor ce cuceriseră pământurile celor șase ducate. Dacă la început erau grupuri mari de inițiați, aflați în slujba regelui, care ajutau la menținerea și dezvoltarea regatului, în vremea regelui Shrewd, Meșteșugul era doar apanajul celor cu sânge albastru.

Harul permite crearea unei legături între un om și un animal. Legătura se adâncește cu timpul, cei doi ajungând să împărtășească totul împreună. În timp, omul dobândește unele dintre caracteristicile animalului (cum ar fi aceea de a trăi în prezent și de a deveni loial celor apropiați), iar animalul unele dintre caracteristicile omului (cum ar fi planificarea și preocuparea pentru consecințele propriilor acțiuni). Ca și în cazul Meșteșugului, cei înzestrați cu Har simt toate ființele din jurul lor, sesizând legăturile dintre ele și, uneori, pot comunica cu alte animale sau persoane înzestrate. Legătura Harului este atât de puternică, încât poate fi folosită în apărarea împotriva Meșteșugului.

În vechile cronici se menționează că oamenii ce populau vechiul ținut al primului ducat erau dăruiți cu har, trăind în armonie cu natura și animalele. În timp harul a fost considerat o magie neagră, posesorii harului, numiți și sânge străvechi, fiind nevoiți să-și ascundă abilitățile pentru a nu fi omorâți.

Descrierea acestor abilități, trăirile personajelor dăruite cu har sau meșteșug, imaginea orașelor străvechi aduse la viață de atingerea lui Fitz, m-a dus cu gândul la începuturile omenirii, la opera lui Rudolf Steiner, la calitățile primilor oameni ce au populat Lemuria și Atlantida. Parcă teosofia se scutura de rigiditatea filosofică pentru a se transforma într-o poveste: și așa a fost pe vremea când oamenii și animalele trăiau ca frații și se vorbea o singură limbă.

Un alt palier de înțelegere este determinat de raporturile de cauzalitate stabilite între două personaje: bastardul FitzChivalry și bufonul regelui. Pe măsura derulării acțiunii înțelegem că, în realitate, bufonul este un profet alb, născut într-un tărâm îndepărtat, venirea lui la curtea regelui fiind legată de necesitatea găsirii catalizatorului, a factorului de schimbare, care să ducă omenirea pe cărarea firească a unei evoluții liniare. Se dovedește că persoana care nu apare în nici un viitor posibil și care este în măsură să producă schimbarea, este FitzChivalry. Și de aici lupta bufonului pentru a-l menține în viață pe catalizator.

Ideea existenței unui profet și a unui om providențial nu este nouă, ce mă uimește este faptul că apare mereu și mereu, o idee ce plutește în aer fiind preluată și decriptată, în funcție de pregătirea celui ce captează informația. Astfel ia naștere un roman, sau un documentar, poate o carte de parapsihologie, sau o simplă bârfă de bucătărie, în funcție de pregătirea sau locul de muncă al captatorului. Finalul e același, catalizatorul pune omenirea pe cale și apoi este lapidat, sau, în cazul cel mai fericit, doar uitat.

Gândul mă duce la destinul lui Paul Atreides din Dune romanul lui Frak Herbert, sau la Nafai, personajul principal din seria Întoarcerea acasă scrisă de Orson Scott Card. Nu trebuie uitat nici Ender din Saga Ender sau Saga umbrelor scrisă de același Orson Scott Card.

Fiecare dintre noi poate fi un catalizator. Alegerile pe care le facem pot schimba raportul între bine și rău.

”Dacă profeții nu sunt ascultați de câteva ori la rând, istoria repetată a omenirii va cădea tot mai adânc în genunea răului, până când întregul ciclu al timpului, sute de mii de ani, va deveni o istorie a nenorocirilor și-a răului” (Răzbunarea asasinului, vol. 1, pag. 529).

Poate de asta suntem acum în Kali Yuga, era intunericului, când virtuțile morale și capacitățile mentale ating cel mai de jos punct din Ciclu. Epopeea indiana Mahabharata descrie Kali Yuga ca fiind perioada când “Sufletul Lumii” este negru, doar un sfert dintre virtuți ramân și acestea, încet, tind către zero. Omul se întoarce către răutate: boala, letargia, furia, calamitățile naturale și frica de sărăcie domină. Penitența, sacrificiul și religiozitatea cad în desuet. Toate creaturile degenerează. Schimbarea afectează toate lucrurile fără excepție.

Un roman care m-a fermecat, unde loialitatea, credința, camaraderia nu sunt cuvinte fără sens și care, după ce te conduce într-o lume a eroilor, te face să meditezi la spusele lui Mahatma Gandhi: Fii schimbarea pe care vrei să o vezi în lume.